25 de ani de Argint

Joi, 6 martie, începând cu ora 19³⁰, Club ’60 din Suceava a găzdiut şedinţa săptămânală a Clubului de Speologie Bucovina. Această săptămână, însă, membrii clubului s-au reîntâlnit pentru a sărbători 25 de ani de la prima ieşire pe munte. Membrii vechi au râs şi s-au revăzut mai tineri, membrii noi au aplaudat şi toţi, deopotrivă au primit diplome aniversare.

25 de ani de argint - Interviu cu Prof. Dr. Iosif Viehmann de la Institutul de Speologie Cluj, coordinator ştiinţific al Fundaţiei de Speologie Bucovina

De ce ne-aţi onorat cu prezenţa în această seară?

Am aşteptat-o, mai mult decât simplă acceptare, deoarece au trecut aproape 20 de ani de când sunt îndrumătorul ştiinţific al Clubului Speologic Bucovina, al celebrei Fundaţii de Speologie din Suceava, club care este original şi reputat în ţară pentru faptul că activează într-o zonă cu foarte puţine fenomene carstice şi peşteri. Şi acum, am venit să-mi dovedesc calitatea de îndrumător ştiinţific.

Care este tema prezentată cu ocazia acestui eveniment?

M-am gândit să vin cu ceva nou, pentru că am fost des la Suceava, în clubul dumneavoastră, dar şi mai des în cursurile pe care le-a susţinut Fundaţia trei ani de zile la Universitatea Ştefan cel Mare, cursuri de speologie şi carstologie, care se datorează tot Fundaţiei, pentu că aceasta, prin conducerea ei, doamna Tatiana Done şi soţul dânsei, inginerul Adrian Done, au găsit proiecte de finanţare a cursului de trei ani la facultate.

Am găsit în anii trecuţi, în buletinul unui congresman al speologiei, lucrarea unui american, Richard Watson - 1966, filosof al departamenului de filosofie al universităţii din Washington, intitulată Filosofia explorării peşterilor. Am intrat în acest subiect şi m-am dus până la mitul lui Platorn, mitul peşterii, mitul peşterii văzut de Socrate şi am făcut o lucrare în care am comentat activitatea noastră comună, a Clujului şi a Sucevei, în lumina filosofiei enunţate de numele citate adineauri.

Ce înseamnă această filosofie a peşterii?

Este o noutate. Nimeni nu s-a gândit că există o filosofie a orice se întâmplă într-o peşteră. Mitul lui Platon­­, cel care a înfiinţat Academia, şi Socrate, care, într-un dialog cu unul dintre discipolii lui, Glaucon, comentează cam acelaşi lucru, se gândesc să descopere rostul omului făcând o antiteză între întuneric şi lumină.

În mitul lui Platon, omul abstract intră în peşteră până în momentul în care dă de întuneric. Cum e firesc nu cutează să meargă mai departe. Se întoarce şi întâmpinat, e orbit de lumina soarelui din gura peşterii, moment în care, întorcând capul în stânga şi dreapta, îşi vede umbra sau umbrele şi conchide că numai atât suntem noi, nu mai mult decât o umbră. Poate că această concluzie este depresivă. Alţi filosofi o văd mai optimist. Pentru că mitul lui Platon are acest farmec de a fi multiinterpretabil. Dincolo, în cazul lui Socrate, omul intră cu propria lui lumină, cu o făclie, dar concluziile sunt cam aceleaşi.

Comentariile detaliate - am vorbit mai bine de jumătate de oră - le-am axat pe activitatea dumneavoastră în peşteră, pe activitatea noastră, a Clujului, a centrului universitar, a studenţilor cărora le predăm speologie în anul II, dar şi individual, de la om la om, mai ales atunci când suntem în colaborare: sucevenii şi clujenii în aceeaşi peşteră, studenţii noştri cu studenţii dumneavoastră. Noi am petrecut expediţii în ultimii 3 ani la Peştera Vântului, cea mai lungă din România (50 km lungime totală), iar la Peştera Tăuşoare, de lângă judeţul Năsăud, care e cea mai adâncă (400 m adâncime), noi am făcut o tabără subterană de 2 nopţi, care se numeşte bivuac, plină de evenimete, toate interpretabile prin ceea ce Richard Watson numeşte filosofia explorării peşterii.

Cum aţi comenta acest jubileu, al acestui club care astăzi serbează 25 de ani de existenţă în acest oraş, Suceava?

25 de ani înseamnă un sfert de secol. Am fost surprins de o participare exemplară. Club ’60, un renumit club de cultură avansată în oraşul dumneavoastră, a fost plin. Când doamna Tatiana Done a deschis şi a luat cuvântul în fruntea programului şi a ordinii de zi, a enumerat oraşele Timişoara, Cluj, Brăila, Bucureşti şi a avut plăcerea să descopere membri noi, de ieri, dar şi fondatori, ceea ce însemnă că a existat o solidaritate de muncă, un spirit de echipă foarte moral şi foarte de lăudat, motiv pentru care, mereu, în desfăşurarea lucrărilor care au avut şapte puncte în ordinea de zi, lumea aplauda. Diapozitivele din ecran, ale noastre, dar mai cu seamă ale lui Adrian Done, care de două ori a înscris imagini în culori pe ecran, au scos la iveală nu numai munca şi realizările dumneavoastră, rezervaţia ştiinţifică din Rarău, la Peştera Liliecilor şi multe alte lucruri, dar în primul rând amintiri. Lumea era emoţionată, unii aplaudau, alţii râdeau când se vedeau cu 25 de ani mai tineri. A fost o naraţiune în imagini splendidă, cu minunate evocări.

Am observat că şi dumneavoastră, dar şi doamna preşedinte Tatiana Done, aţi oferit diplome şi nu numai. Ce au reprezentat toate acestea, de fapt?

Noi am adus de la Cluj diplome de excelenţă, iar dna Tatiana Done a distribuit diplome aniversare în care fruntaşii clubului dumneavoastră aveau înscris numele. Diplomele erau semnate de conducerea cluburilor în cauză, aveau ştampilă şi erau artistic lucrate. Dar diploma era însoţită de o atenţie, de un cadou, ceea ce este un lucru de suflet şi mai cu seamă, de cărţi de speologie de valoare. Centrul Universitar Cluj v-a transmis cartea despre Peştera Urşilor şi cartea unor tineri amatori fotografi din Timişoara, Cluj, Bucureşti care au scos un album, Peşteri din România, în care tot a doua fotografie este lizibilă cu ochelari în culori, în stereo, în relief. Afară de asta, în plicurile respective am avut şi o verighetă cu data evenimentului şi o panglică tricoloră, lucruri făcute cu gingăşie, cu îndemânare, cu răbdare, aşa cum este speologul care admiră frumuseţile subterane incredibile, dar, de o potrivă şi frumuseţile de sub soare.

Domnule profesor, cum vedeţi mai departe această colaborare, între Suceava – Fundaţia de Speologie şi Cluj – Institutul de Speologie?

Dumneavoastră domnişoară, aţi fost în sală, aţi văzut că au venit cadre didactice de la Universitatea Ştefan cel Mare, un profesor de geografie şi soţia domniei sale. Ei doresc, nu degeaba au venit la această sărbătoare, să reluăm colaborarea între cele două universităţi. Dacă nu vom ţine cursuri propriu-zise, cel puţin vom face întâlniri periodice în care să ţinem nişte rezumate, nişte cursuri intensive şi nişte conferinţe, ca studenţii din Suceava să perpetueze grija pentru peşterile României şi mai cu seamă pentru memoria marelui savant Emil Racoviţă. În paralel, clubul Universitar de Cluj cu clubul Universitar Bucovina de aici din Suceava, deja şi-au făcut planuri comune. Pe 15 martie vom face o expediţie comună, o excursie minunată în Peştera Vântului.

Aţi pomenit de marele savant Emil Racoviţă. Cum l-ati cunoscut?

Mă bucură că întrebaţi de marele savant care e de pe meleagurile dumneavoastră. Satul Şurăneşti unde s-a născut şi care acum se numeşte Racoviţă, e la doi paşi de Vaslui. Eram ca şi dumneavoastră, student în anul II, când din tren, am văzut în localitatea Vadul Crişului, Defileul Crişul Repede, între satul Goga Ciucea şi Oradea, o apă care izbucnea din stâncă, dintr-o gaură. Întrebând în stânga şi dreapta, am aflat că acolo e o peşteră şi că din peştera aceea iese un pârâu. Dacă este peşteră, să mă duc la Institutul de Speologie. Şi mi-am luat o colegă, care mai târziu mi-a devenit soţie, şi un coleg şi am urcat la etaj ştiind că dacă deschidem uşa intrăm într-un Institut în care se află marele savant Emil Racoviţă care a fost într-o expediţie întreptată înspre Polul Sud. El era bine în vârstă, nu mai preda, dar mai venea la Institut pentru că nu şi-a terminat niciodată orarul de lucru de peste zi. În cursul săptămânii erau zile în care nu pleca la prânz acasă. Zicea: „Băieţi, m-oi duce acasă când m-a alunga întunericul.” Şi bat la uşa Institutului, sticle mari, geamuri mate prin care văd nişte umbre dincolo de uşă şi când deschid, moşul Racoviţă. Ceilalţi doi au dispărut ca nişte fluturi. Eu n-am mai avut răgaz să fug pentru că moşul mi-a pus mâna pe umăr, m-a tras uşor înăuntru şi mi-a spus: „Ce vrei, băiete?”. „Domnule profesor, am venit să ne daţi, noi o căutasem pe doamna Clara, secretara dumneavoastră, n-am vrut să vă deranjăm, am vrea o lampă de carbid că am vrea să mergem la Peştera de la Vadul Crişului”. „A! Atunci hai cu mine” şi mă trage în o a treia odaie unde găsesc o namilă de om, ca un elefant de mare. Două perechi de ochelari pe nas, o burtă mare, o guşă mare şi îi spune acestuia în limba franceză: „Tânărul ăsta merge în Vadul Crişului” şi mă întreabă acest om, care este sub-directorul Institului Elveţian, întâmplător consul al Elveţiei la Cluj, cum de merg la Vadul Crişului şi îi povestesc că mai merg cu încă o colegă şi un coleg. Îmi dă două tuburi de sticlă în care bagă alcool şi îmi spune: „În tubul acesta te rog să-mi bagi animale albe şi în celălalt tub, animale maro.” Defapt, erau, cele albe din neamul racilor, crustacee, isopode şi cele maro insecte sau coleoptere. Am executat şi am plecat. După patru zile am venit cu tuburile pline de animalele cerute. După o lungă discuţie, de această dată în trei, în care amândoi savanţii au sondat şi au descoperit de fapt că m-am vândut, prin acestă expediţie de la Vadul Crişului, peşterii, au zis: „Dacă vrei să ştii mai multe despre peşteră, îţi oferim în odaia acesta un scaun, o măsuţă şi o carte a celuia care a fondat speologia în Franţa, Martel, Tratat de ape subterane”. Ei bine, domnişoară, din ziua aceea şi până astăzi nu m-am mai ridicat de la acestă masă şi nici nu mă voi scula în veci.”

Ce amintiri vă mai leagă de această personalitate, Emil Racovoţă?

Emil Racoviţă nu a vorbit niciodată publicului decât prin proiecţii. Aşa cum mă vedeţi şi pe mine. Numai prin proiecţii de imagini şi diapozitive pe un ecran. Când a venit în ţară definitiv, după marea expediţie spre Polul Sud, a ţinut conferinţe despre expediţia vasului Belgica, în Belgia, Franţa, în România peste tot în oraşele pricipale şi a ţinut chiar şi în Bucureşti, în Sala Ateneului Român. Sub titlul conferinţei era scris „cu proiecţiuni elecrofotografice”. Racoviţă urcă pe scena Ateneului Român, Academia Română îl prezintă publicului, deşi dumneavoastră ştiţi că a fost şi academician şi preşedintele Academiei Române, după care, ce credeţi că se întâmplă? Se stinge lumina în sală şi lumea scoate un oftat de disperare. Toată lumea crede că e pană de curent. Se stinsese lumina pentru că începeau proiecţiile, când lumea iar a suspinat, dar de data aceasta optimist. Este primul savant, profesor universitar şi academician care în România, ţine conferinţe cu proiecţii de diapozitive pe ecran perlat, pe care îl folosim şi astăzi în Institut, vechi de aproape 120 de ani. Este principala amintire pe care o am despre Emil Racoviţă.

Care sunt preocupările dumneavoastră în timpul liber, cu ce vă delectaţi?

Orice om are un hobby. Cel puţin urmăreşte meciurile la televizor. Eu am învăţat de la Racoviţă rolul fotografiei, cum poate fotografia să ridice documente din peşteri, pe care noi nu le putem ridica decât dacă ar însemna să vătămăm peştera, iar pentru că tatăl meu, care a fost adus în ţară la fondarea Operei Române sub Ferdinand I, din Cehia, absolvent de Conservator Br. Cehoslovacia, m-a învăţat muzică cu permisiunea că am rătăcit şi am îndrăgit muzica de jazz. Ei bine, fotografia şi muzica de jazz sunt bucuriile mele din timpul liber. De altfel, eu predau la Conservatorul din Cluj un curs de istoria jazz-ului.

Cum aţi ajuns să aduceţi jazz-ul pe lângă ştiinţa explorării peşterilor?

Numai prin faptul că am deprins muzica de la tatăl meu. Altfel nu se poate face o legătură între stalactite, perlele de cavernă, ursul de cavernă şi muzică.

Domnule profesor, vă mulţumesc pentru răbdarea cu care aţi răspuns la toate întrebările şi vă mai aşteptăm la Clubul de Speologie din Suceava.

Toarnă, te rog!