Iosif Viehmann
Profesorul în cinci cuvinte
„Să descoperi peşteri, poate este un lucru deosebit,
dar să descoperi oameni care să descopere peşteri,
aceasta este o realizare mai mare”
Cristian Lascu
L.D.: Lumea vă descrie în nenumărate feluri. Fiecare din perspectiva sa şi fiecare după modul de înţelegere a vieţii pe care aţi ales să o trăiţi.
V-aş ruga, dacă este posibil...
I.V.: ...orice este posibil domnişoară, inclusiv întoarcerea din ghearele gheţurilor, vezi marea aventură a savantului Emil Racoviţă.
L.D.: Care ar fii cele cinci cuvinte care vă caracterizează cel mai bine pe dumneavoastră?
I.V.: Primul lucru, cititor de filosofie. O filosofie de mâna a doua, pentru amatori. Nu orice lucrare o înţeleg. De exemplu, pe Nice îl înţeleg mai greu, dar există Noica şi există Cioran unde găseşti lucruri pe care le pricepe oricine. Astea m-au ajutat să înţeleg vrajba dintre oameni, războaiele, răutatea omului şi în final moartea.
A doua caracteristică a lui Viehmann se cheamă că este vândut naturii. Dacă o lună de zile n-a ieşit pe munte sau sub munte, nu mai este în apele lui.
L.D.: Ce anume v-a atras spre această lume a peşterilor, a muntelui în general?
I.V.: Dacă despre peşteră s-a spus că este un colector de energie telurică, şi despre munte spunem lucruri magice. Acolo avem alte unde, alte oscilaţii, o altă viaţă, o altă încărcare. Suntem foarte singuri, în foarte mare linişte. Suntem obligaţi să gândim. Nu mergem la serviciu, nu ne punem ceasul deşteptător. Nimic! Decât atât: de a fi cu noi înşine. Forţele malefice n-au paşaport pentru peşteră.
A treia trăsătură, a adorat toată viaţa femeia. În înţelesul cel mai divin şi sacru. Dovadă că o fac şi acuma când sună fals la această vârstă. Am înţeles că femeia este mult mai mult decât bărbatul. Numai femeia este binecuvântată! În perioada de sarcină ea e sacră! Numai despre mama s-a făcut poezie. Nu am auzit să se fii scris vreuna intitulată „Tata”.
L.D.: Cum reuşiţi ca la această vârstă octogenară să mai puteţi ţine pasul cu cei care au mult mai puţini ani, dar mai ales cu studenţii?
Am dorit să transmit imediat ce am învăţat, altora. Atât elevilor, timp de 5 ani cât am fost profesor, atât studenţilor, cât sunt profesor de 20 de ani, cât şi marelui public.
I.V.: Răspunsul e clar: am avut cea mai frumoasă meserie. Cum conving eu oameni? Îl întreb: „Domnule Gheorghe, vrei să mergi la Gheţarul de la Scăriţoara?”; „Vai! Da’ cum nu? Îmi doresc cu soţia mea de 20 de ani. Ştiţi, n-avem bani, costă mult...” Da, e adevărat, ca să stai sus la Gheţarul de la Scăriţoara trei zile, să dormi şi să mănânci, să vii din Timişoara sau din alte părţi, e greu... EU am fost plătit de stat ca să am această bucurie!!
Al doilea argument, n-am luat concedii pentru că sunt permanent în concediu. Eu vin între orele 9 şi 10 la Institut şi plec seara. Niciodată în viaţa mea nu m-am uitat la ceas să zic „Doamne, să se facă 3 să mă duc acasă!”. Nu mă crede nimeni (dă din umeri nepăsător). Ş-apoi, am avut o faclă în mâna dreaptă pe care am ridicat-o din mâna lui Racoviţă! A fost pentru mine modelul ideal şi mi-am dat silinţa să-l copiez.
A patra caracteristică este ideea de a ieşi în faţă. De a-mi ridica capul peste capetele altora. De a trage şi de a munci bestial dacă trebuie.
Şi cinci, fapul că cu cât au trecut anii, am devenit din ce în ce mai creaţionist. Eu urmez gândirea lui Einstein, care în ultimii ani din viaţă a descoperit „religiozitatea cosmică” – expresia îi aparţine integral. El spune că n-avem un Dumnezeu, ortodocşii şi cu catolicii şi cu pocăiţii, ci există o forţă creatoare universală care nu se îngrijeşte numai de Terra, pentru că aceasta este un pui în imensa familie a galaxiilor.
Asta a fost ultima trăsătură de caracter al speologului clujean Iosif Pepi Viehmann, credinţa.
