Din Lumea Cavernelor

Profesorul despre el

2008-05-15T22:55:00.004+03:00

Iosif Viehmann

Profesorul în cinci cuvinte

„Să descoperi peşteri, poate este un lucru deosebit,
dar să descoperi oameni care să descopere peşteri,
aceasta este o realizare mai mare”

Cristian Lascu

L.D.: Lumea vă descrie în nenumărate feluri. Fiecare din perspectiva sa şi fiecare după modul de înţelegere a vieţii pe care aţi ales să o trăiţi.
V-aş ruga, dacă este posibil...

I.V.: ...orice este posibil domnişoară, inclusiv întoarcerea din ghearele gheţurilor, vezi marea aventură a savantului Emil Racoviţă.

L.D.: Care ar fii cele cinci cuvinte care vă caracterizează cel mai bine pe dumneavoastră?

I.V.: Primul lucru, cititor de filosofie. O filosofie de mâna a doua, pentru amatori. Nu orice lucrare o înţeleg. De exemplu, pe Nice îl înţeleg mai greu, dar există Noica şi există Cioran unde găseşti lucruri pe care le pricepe oricine. Astea m-au ajutat să înţeleg vrajba dintre oameni, războaiele, răutatea omului şi în final moartea.

A doua caracteristică a lui Viehmann se cheamă că este vândut naturii. Dacă o lună de zile n-a ieşit pe munte sau sub munte, nu mai este în apele lui.

L.D.: Ce anume v-a atras spre această lume a peşterilor, a muntelui în general?

I.V.: Dacă despre peşteră s-a spus că este un colector de energie telurică, şi despre munte spunem lucruri magice. Acolo avem alte unde, alte oscilaţii, o altă viaţă, o altă încărcare. Suntem foarte singuri, în foarte mare linişte. Suntem obligaţi să gândim. Nu mergem la serviciu, nu ne punem ceasul deşteptător. Nimic! Decât atât: de a fi cu noi înşine. Forţele malefice n-au paşaport pentru peşteră.

A treia trăsătură, a adorat toată viaţa femeia. În înţelesul cel mai divin şi sacru. Dovadă că o fac şi acuma când sună fals la această vârstă. Am înţeles că femeia este mult mai mult decât bărbatul. Numai femeia este binecuvântată! În perioada de sarcină ea e sacră! Numai despre mama s-a făcut poezie. Nu am auzit să se fii scris vreuna intitulată „Tata”.

L.D.: Cum reuşiţi ca la această vârstă octogenară să mai puteţi ţine pasul cu cei care au mult mai puţini ani, dar mai ales cu studenţii?

Am dorit să transmit imediat ce am învăţat, altora. Atât elevilor, timp de 5 ani cât am fost profesor, atât studenţilor, cât sunt profesor de 20 de ani, cât şi marelui public.

I.V.: Răspunsul e clar: am avut cea mai frumoasă meserie. Cum conving eu oameni? Îl întreb: „Domnule Gheorghe, vrei să mergi la Gheţarul de la Scăriţoara?”; „Vai! Da’ cum nu? Îmi doresc cu soţia mea de 20 de ani. Ştiţi, n-avem bani, costă mult...” Da, e adevărat, ca să stai sus la Gheţarul de la Scăriţoara trei zile, să dormi şi să mănânci, să vii din Timişoara sau din alte părţi, e greu... EU am fost plătit de stat ca să am această bucurie!!

Al doilea argument, n-am luat concedii pentru că sunt permanent în concediu. Eu vin între orele 9 şi 10 la Institut şi plec seara. Niciodată în viaţa mea nu m-am uitat la ceas să zic „Doamne, să se facă 3 să mă duc acasă!”. Nu mă crede nimeni (dă din umeri nepăsător). Ş-apoi, am avut o faclă în mâna dreaptă pe care am ridicat-o din mâna lui Racoviţă! A fost pentru mine modelul ideal şi mi-am dat silinţa să-l copiez.

A patra caracteristică este ideea de a ieşi în faţă. De a-mi ridica capul peste capetele altora. De a trage şi de a munci bestial dacă trebuie.

Şi cinci, fapul că cu cât au trecut anii, am devenit din ce în ce mai creaţionist. Eu urmez gândirea lui Einstein, care în ultimii ani din viaţă a descoperit „religiozitatea cosmică” – expresia îi aparţine integral. El spune că n-avem un Dumnezeu, ortodocşii şi cu catolicii şi cu pocăiţii, ci există o forţă creatoare universală care nu se îngrijeşte numai de Terra, pentru că aceasta este un pui în imensa familie a galaxiilor.

Asta a fost ultima trăsătură de caracter al speologului clujean Iosif Pepi Viehmann, credinţa.

Pictura in Intuneric

2008-05-05T12:48:00.002+03:00

In perioada 29 aprilie - 4 mai 2008, in Comuna Arieseni din judetul Alba, a avut loc Scoala de Fotografie Subterana "Pictura in Intuneric", editia a Va, organizat de Societatea de Nationala de Speologie cu sprijinul Administratiei Parcului Natural Apuseni.
Cursurile au fost pentru cei care au dorit sa invete ce insemna fotografia in locurile in care lumina nu a patruns niciodata - pestera.
Partea teoretica s'a desfasurat in incinta cabanei unde am fost cu totii cazati, iar partea practica s'a desfasurat in pesterile Vartop si Coiba Mare.
Fiecare zi s'a incheiat cu comentarea fotografiilor facute peste zi si proiectii DIA prezentate de Prof. Dr. Iosif Viehmann de la Institutul de Speologie din Cluj.

http://www.flickr.com/photos/pesteri/sets/72157604898765479/

Noul proiect al Fundatiei de Speologie Bucovina

2008-04-15T17:24:00.001+03:00

Începând cu 19 decembrie 2007, Fundatia de Speologie "Club Speo Bucovina" se aflã în perioada de derulare a proiectului "Drepturile omului la îndemâna oamenilor simpli".
Finantat prin programul PHARE 2005 - Consolidarea Democratiei în România, Componenta 2 Democratie, drepturile omului, statul de drept, independenta justitiei si lupta împotriva coruptiei", proiectul are ca scop cresterea nivelului de informare a proprietarilor de terenuri din Parcul Natural Muntii Maramuresului, Parcul Natural Vânãtori Neamt, Parcul National Calimani în ceea ce priveste drepturile si responsabilitãtile ce le revin acestora din perspectiva legii ariilor protejate.
Activitatile proiectului se concentreazã asupra sustinerii unei campanii de informare ample, cuprinzând 5 judete, in cadrul careia vor fi distribuite materiale informationale (10000 pliante, 5000 brosuri) si vor fi organizate dezbateri publice cu participarea a cel putin 140 proprietari de terenuri.
Pâna în prezent au fost desfãsurate o serie de vizite de lucru ale staff-ului echipei de implementare a proiectului la sediul organizatiei partenere Asociatia WWF Programul Dunare Carpati România din Bucuresti cât si la Administratiile Parcului Natural Muntii Maramuresului - localitatea Viseu de Sus si Parcului National Calimani, localitatea Vatra Dornei.
Cu ocazia vizitelor au fost semnate protocoalele de colaborare care mentioneaza rolul si nivelul de implicare al fiecarei organizatii în parte pentru atingerea obiectivelor proiectului. Semnificativa este contributia vizitelor în ce priveste întocmirea unui program al campaniei de informare, schitarea unei strategii pentru desfasurarea acesteia, dar si stabilirea tipului de informatii de care au nevoie beneficiarii directi pentru a obtine impactul cel mai bun ca urmare a desfasurãrii proiectului.
Referitor la activitatile de promovare a proiectului, în prima luna a fost dat un comunicat de presa, iar la 18 ianuarie a avut loc Conferinta de presa pentru aducerea la cunostinta comunitatii din judetul Suceava (si nu numai) a scopului proiectului, principalelor activitati si a rezultatelor asteptate.

25 de ani de Argint

2008-04-12T22:32:00.004+03:00

Joi, 6 martie, începând cu ora 19³⁰, Club ’60 din Suceava a găzdiut şedinţa săptămânală a Clubului de Speologie Bucovina. Această săptămână, însă, membrii clubului s-au reîntâlnit pentru a sărbători 25 de ani de la prima ieşire pe munte. Membrii vechi au râs şi s-au revăzut mai tineri, membrii noi au aplaudat şi toţi, deopotrivă au primit diplome aniversare.

25 de ani de argint - Interviu cu Prof. Dr. Iosif Viehmann de la Institutul de Speologie Cluj, coordinator ştiinţific al Fundaţiei de Speologie Bucovina

De ce ne-aţi onorat cu prezenţa în această seară?

Am aşteptat-o, mai mult decât simplă acceptare, deoarece au trecut aproape 20 de ani de când sunt îndrumătorul ştiinţific al Clubului Speologic Bucovina, al celebrei Fundaţii de Speologie din Suceava, club care este original şi reputat în ţară pentru faptul că activează într-o zonă cu foarte puţine fenomene carstice şi peşteri. Şi acum, am venit să-mi dovedesc calitatea de îndrumător ştiinţific.

Care este tema prezentată cu ocazia acestui eveniment?

M-am gândit să vin cu ceva nou, pentru că am fost des la Suceava, în clubul dumneavoastră, dar şi mai des în cursurile pe care le-a susţinut Fundaţia trei ani de zile la Universitatea Ştefan cel Mare, cursuri de speologie şi carstologie, care se datorează tot Fundaţiei, pentu că aceasta, prin conducerea ei, doamna Tatiana Done şi soţul dânsei, inginerul Adrian Done, au găsit proiecte de finanţare a cursului de trei ani la facultate.

Am găsit în anii trecuţi, în buletinul unui congresman al speologiei, lucrarea unui american, Richard Watson - 1966, filosof al departamenului de filosofie al universităţii din Washington, intitulată Filosofia explorării peşterilor. Am intrat în acest subiect şi m-am dus până la mitul lui Platorn, mitul peşterii, mitul peşterii văzut de Socrate şi am făcut o lucrare în care am comentat activitatea noastră comună, a Clujului şi a Sucevei, în lumina filosofiei enunţate de numele citate adineauri.

Ce înseamnă această filosofie a peşterii?

Este o noutate. Nimeni nu s-a gândit că există o filosofie a orice se întâmplă într-o peşteră. Mitul lui Platon, cel care a înfiinţat Academia, şi Socrate, care, într-un dialog cu unul dintre discipolii lui, Glaucon, comentează cam acelaşi lucru, se gândesc să descopere rostul omului făcând o antiteză între întuneric şi lumină.

În mitul lui Platon, omul abstract intră în peşteră până în momentul în care dă de întuneric. Cum e firesc nu cutează să meargă mai departe. Se întoarce şi întâmpinat, e orbit de lumina soarelui din gura peşterii, moment în care, întorcând capul în stânga şi dreapta, îşi vede umbra sau umbrele şi conchide că numai atât suntem noi, nu mai mult decât o umbră. Poate că această concluzie este depresivă. Alţi filosofi o văd mai optimist. Pentru că mitul lui Platon are acest farmec de a fi multiinterpretabil. Dincolo, în cazul lui Socrate, omul intră cu propria lui lumină, cu o făclie, dar concluziile sunt cam aceleaşi.

Comentariile detaliate - am vorbit mai bine de jumătate de oră - le-am axat pe activitatea dumneavoastră în peşteră, pe activitatea noastră, a Clujului, a centrului universitar, a studenţilor cărora le predăm speologie în anul II, dar şi individual, de la om la om, mai ales atunci când suntem în colaborare: sucevenii şi clujenii în aceeaşi peşteră, studenţii noştri cu studenţii dumneavoastră. Noi am petrecut expediţii în ultimii 3 ani la Peştera Vântului, cea mai lungă din România (50 km lungime totală), iar la Peştera Tăuşoare, de lângă judeţul Năsăud, care e cea mai adâncă (400 m adâncime), noi am făcut o tabără subterană de 2 nopţi, care se numeşte bivuac, plină de evenimete, toate interpretabile prin ceea ce Richard Watson numeşte filosofia explorării peşterii.

Cum aţi comenta acest jubileu, al acestui club care astăzi serbează 25 de ani de existenţă în acest oraş, Suceava?

25 de ani înseamnă un sfert de secol. Am fost surprins de o participare exemplară. Club ’60, un renumit club de cultură avansată în oraşul dumneavoastră, a fost plin. Când doamna Tatiana Done a deschis şi a luat cuvântul în fruntea programului şi a ordinii de zi, a enumerat oraşele Timişoara, Cluj, Brăila, Bucureşti şi a avut plăcerea să descopere membri noi, de ieri, dar şi fondatori, ceea ce însemnă că a existat o solidaritate de muncă, un spirit de echipă foarte moral şi foarte de lăudat, motiv pentru care, mereu, în desfăşurarea lucrărilor care au avut şapte puncte în ordinea de zi, lumea aplauda. Diapozitivele din ecran, ale noastre, dar mai cu seamă ale lui Adrian Done, care de două ori a înscris imagini în culori pe ecran, au scos la iveală nu numai munca şi realizările dumneavoastră, rezervaţia ştiinţifică din Rarău, la Peştera Liliecilor şi multe alte lucruri, dar în primul rând amintiri. Lumea era emoţionată, unii aplaudau, alţii râdeau când se vedeau cu 25 de ani mai tineri. A fost o naraţiune în imagini splendidă, cu minunate evocări.

Am observat că şi dumneavoastră, dar şi doamna preşedinte Tatiana Done, aţi oferit diplome şi nu numai. Ce au reprezentat toate acestea, de fapt?

Noi am adus de la Cluj diplome de excelenţă, iar dna Tatiana Done a distribuit diplome aniversare în care fruntaşii clubului dumneavoastră aveau înscris numele. Diplomele erau semnate de conducerea cluburilor în cauză, aveau ştampilă şi erau artistic lucrate. Dar diploma era însoţită de o atenţie, de un cadou, ceea ce este un lucru de suflet şi mai cu seamă, de cărţi de speologie de valoare. Centrul Universitar Cluj v-a transmis cartea despre Peştera Urşilor şi cartea unor tineri amatori fotografi din Timişoara, Cluj, Bucureşti care au scos un album, Peşteri din România, în care tot a doua fotografie este lizibilă cu ochelari în culori, în stereo, în relief. Afară de asta, în plicurile respective am avut şi o verighetă cu data evenimentului şi o panglică tricoloră, lucruri făcute cu gingăşie, cu îndemânare, cu răbdare, aşa cum este speologul care admiră frumuseţile subterane incredibile, dar, de o potrivă şi frumuseţile de sub soare.

Domnule profesor, cum vedeţi mai departe această colaborare, între Suceava – Fundaţia de Speologie şi Cluj – Institutul de Speologie?

Dumneavoastră domnişoară, aţi fost în sală, aţi văzut că au venit cadre didactice de la Universitatea Ştefan cel Mare, un profesor de geografie şi soţia domniei sale. Ei doresc, nu degeaba au venit la această sărbătoare, să reluăm colaborarea între cele două universităţi. Dacă nu vom ţine cursuri propriu-zise, cel puţin vom face întâlniri periodice în care să ţinem nişte rezumate, nişte cursuri intensive şi nişte conferinţe, ca studenţii din Suceava să perpetueze grija pentru peşterile României şi mai cu seamă pentru memoria marelui savant Emil Racoviţă. În paralel, clubul Universitar de Cluj cu clubul Universitar Bucovina de aici din Suceava, deja şi-au făcut planuri comune. Pe 15 martie vom face o expediţie comună, o excursie minunată în Peştera Vântului.

Aţi pomenit de marele savant Emil Racoviţă. Cum l-ati cunoscut?

Mă bucură că întrebaţi de marele savant care e de pe meleagurile dumneavoastră. Satul Şurăneşti unde s-a născut şi care acum se numeşte Racoviţă, e la doi paşi de Vaslui. Eram ca şi dumneavoastră, student în anul II, când din tren, am văzut în localitatea Vadul Crişului, Defileul Crişul Repede, între satul Goga Ciucea şi Oradea, o apă care izbucnea din stâncă, dintr-o gaură. Întrebând în stânga şi dreapta, am aflat că acolo e o peşteră şi că din peştera aceea iese un pârâu. Dacă este peşteră, să mă duc la Institutul de Speologie. Şi mi-am luat o colegă, care mai târziu mi-a devenit soţie, şi un coleg şi am urcat la etaj ştiind că dacă deschidem uşa intrăm într-un Institut în care se află marele savant Emil Racoviţă care a fost într-o expediţie întreptată înspre Polul Sud. El era bine în vârstă, nu mai preda, dar mai venea la Institut pentru că nu şi-a terminat niciodată orarul de lucru de peste zi. În cursul săptămânii erau zile în care nu pleca la prânz acasă. Zicea: „Băieţi, m-oi duce acasă când m-a alunga întunericul.” Şi bat la uşa Institutului, sticle mari, geamuri mate prin care văd nişte umbre dincolo de uşă şi când deschid, moşul Racoviţă. Ceilalţi doi au dispărut ca nişte fluturi. Eu n-am mai avut răgaz să fug pentru că moşul mi-a pus mâna pe umăr, m-a tras uşor înăuntru şi mi-a spus: „Ce vrei, băiete?”. „Domnule profesor, am venit să ne daţi, noi o căutasem pe doamna Clara, secretara dumneavoastră, n-am vrut să vă deranjăm, am vrea o lampă de carbid că am vrea să mergem la Peştera de la Vadul Crişului”. „A! Atunci hai cu mine” şi mă trage în o a treia odaie unde găsesc o namilă de om, ca un elefant de mare. Două perechi de ochelari pe nas, o burtă mare, o guşă mare şi îi spune acestuia în limba franceză: „Tânărul ăsta merge în Vadul Crişului” şi mă întreabă acest om, care este sub-directorul Institului Elveţian, întâmplător consul al Elveţiei la Cluj, cum de merg la Vadul Crişului şi îi povestesc că mai merg cu încă o colegă şi un coleg. Îmi dă două tuburi de sticlă în care bagă alcool şi îmi spune: „În tubul acesta te rog să-mi bagi animale albe şi în celălalt tub, animale maro.” Defapt, erau, cele albe din neamul racilor, crustacee, isopode şi cele maro insecte sau coleoptere. Am executat şi am plecat. După patru zile am venit cu tuburile pline de animalele cerute. După o lungă discuţie, de această dată în trei, în care amândoi savanţii au sondat şi au descoperit de fapt că m-am vândut, prin acestă expediţie de la Vadul Crişului, peşterii, au zis: „Dacă vrei să ştii mai multe despre peşteră, îţi oferim în odaia acesta un scaun, o măsuţă şi o carte a celuia care a fondat speologia în Franţa, Martel, Tratat de ape subterane”. Ei bine, domnişoară, din ziua aceea şi până astăzi nu m-am mai ridicat de la acestă masă şi nici nu mă voi scula în veci.”

Ce amintiri vă mai leagă de această personalitate, Emil Racovoţă?

Emil Racoviţă nu a vorbit niciodată publicului decât prin proiecţii. Aşa cum mă vedeţi şi pe mine. Numai prin proiecţii de imagini şi diapozitive pe un ecran. Când a venit în ţară definitiv, după marea expediţie spre Polul Sud, a ţinut conferinţe despre expediţia vasului Belgica, în Belgia, Franţa, în România peste tot în oraşele pricipale şi a ţinut chiar şi în Bucureşti, în Sala Ateneului Român. Sub titlul conferinţei era scris „cu proiecţiuni elecrofotografice”. Racoviţă urcă pe scena Ateneului Român, Academia Română îl prezintă publicului, deşi dumneavoastră ştiţi că a fost şi academician şi preşedintele Academiei Române, după care, ce credeţi că se întâmplă? Se stinge lumina în sală şi lumea scoate un oftat de disperare. Toată lumea crede că e pană de curent. Se stinsese lumina pentru că începeau proiecţiile, când lumea iar a suspinat, dar de data aceasta optimist. Este primul savant, profesor universitar şi academician care în România, ţine conferinţe cu proiecţii de diapozitive pe ecran perlat, pe care îl folosim şi astăzi în Institut, vechi de aproape 120 de ani. Este principala amintire pe care o am despre Emil Racoviţă.

Care sunt preocupările dumneavoastră în timpul liber, cu ce vă delectaţi?

Orice om are un hobby. Cel puţin urmăreşte meciurile la televizor. Eu am învăţat de la Racoviţă rolul fotografiei, cum poate fotografia să ridice documente din peşteri, pe care noi nu le putem ridica decât dacă ar însemna să vătămăm peştera, iar pentru că tatăl meu, care a fost adus în ţară la fondarea Operei Române sub Ferdinand I, din Cehia, absolvent de Conservator Br. Cehoslovacia, m-a învăţat muzică cu permisiunea că am rătăcit şi am îndrăgit muzica de jazz. Ei bine, fotografia şi muzica de jazz sunt bucuriile mele din timpul liber. De altfel, eu predau la Conservatorul din Cluj un curs de istoria jazz-ului.

Cum aţi ajuns să aduceţi jazz-ul pe lângă ştiinţa explorării peşterilor?

Numai prin faptul că am deprins muzica de la tatăl meu. Altfel nu se poate face o legătură între stalactite, perlele de cavernă, ursul de cavernă şi muzică.

Domnule profesor, vă mulţumesc pentru răbdarea cu care aţi răspuns la toate întrebările şi vă mai aşteptăm la Clubul de Speologie din Suceava.

Toarnă, te rog!

Incurcatura

2008-04-12T22:07:00.005+03:00

Două păpuşi şi-au încurcat numele
Pe şerveţele de lut.
În patru secunde şi-au uitat
Şi numărul de la pantofi.
Dansează desculţe pe coada motanului
Care le fredonează un imn.
Împiedicându-se de un fir alb
Au căzut pe un şerveţel de lut
Şi şi-au amintit că nu se cunosc.
S-a aşezat fiecare pe raftul ei adormind.
Răsărea soarele.

кукла

Spre dimineata

2008-04-12T22:05:00.005+03:00

În luciul lacului târziu
Tăcerea lunii îşi aşterne
Umbra cu degete lungi
Iar lumina îmi vrăjeşte ochii.

Glasuri şoptite de vreascuri
Se zbat în focul nopţii
Înălţând mai presus de stele
Păsări golaşe.

Desculţă, prin balta secată de plante
O clepsidră-şi desfăşoară cu fineţe
Nisipul amestecat cu el însuşi
Şi-apoi se sparge trezind zorile.

кукла

Tot ce a mai ramas

2008-04-12T22:05:00.004+03:00

Ne-am desprins privirile
Iar paşii ne-au rătăcit.

Mâinile, străine se-împacă
În fiecare zi ca-n prima.

Cuvintele seci ne par şi pierdem şirul
Secundelor ce ne-au îngropat.

Am uitat să mai spunem
Ultima dată "noi"...

Ne strecurăm în suflete noaptea
Să putem plânge de frig.

Gândurile şi visele s-au spart
Iar cioburile ne-au intrat în inimă.

Uitarea îşi deschide ochii
În locul rece, plin de frunze,

Căci...
Tot ce-a mai rămas din noi e umbra.

кукла

O clipa in frig

2008-04-12T21:50:00.000+03:00

Somnoroşi, fulgi tăcuţi şi grei
Mângâie asfaltul cald
Pe care am călcat.
Din spatele gratiilor de sticlă
Ochii mei uimiţi
Desluşesc povestea nopţii.
De pe cerul roşu
S-a dezlipit luna
Şi a căzut în balta îngheţată.
Liniştea cântă printre crengi
Primul roman de dragoste
Al frigului.
Timpul s-a lăsat curtat
De gerul alb
Uitând să mai măsoare vieţile.
Din depărtări…
Totul pare atât de frumos…!
Doar gândul hoinăreşte.

кукла

In delir

2008-04-12T21:49:00.001+03:00

De pe catarge-nvelite
În delirul somnului
S-a mai desprins
Înc’ un cuvânt de dor.
Gheaţa măsoară
Cu nesimţire oarbă
Panglicile grele
Ale orelor de demult.
Pescăruşi minusculi
Se-aruncă pe banchize
Ucigând vântul turbat.
Eu i-am gonit pe toţi
Şi-am rămas
Să număr stelele
Din spatele unei corăbii
Ce se scufundă.

кукла

Un cuvant

2008-04-12T21:42:00.003+03:00

Pe colţul geamului dansează vântul. L-am privit şi am lăsat o lacrimă să îl însoţească. Noaptea, nepăsător de neagră şi-a aruncat mantaua peste mâinile mele cu care am vrut să te prind.
Priveam mereu spre alte lumi şi căutam un nimic în eternitate. Toate le căutam şi nu ştiu pentru ce. Cu ce m-ar fi ajutat? Pot să aduc o completare unui cântec ce plânge în urechile oamenilor ce se petrec prin faţa ochilor. Toate vor pieri într-un târziu pe aripile unui fluture ce departe le va duce amintirea şi un cuvânt.
Eu voi rămâne în acelaşi loc ca acum pentru simplul fapt că am avut curajul să mă interesez de eternitate. Am atins-o cu un deget de plumb şi acum mă ţine în mine prizonier.
M-aş arunca în abis, dar nu mă pot mişca. De la geamul meu nu văd decât cum dansează vântul printre ramurile de ceară. Îmi place să-l ascult, dar numai atât.

кукла

Coincidenta

2008-04-12T21:40:00.001+03:00

Seara şi-a lăsat stelele să curgă încet spre marginile oraşului aglomerat de zgomot.
- Totu-i banal şi poţi să nu mă crezi, dar să ştii că aşa este.
- Cum adică?
- Poţi să priveşti în jurul tău şi să vezi aceiaşi oameni, cu aceleaşi expresii ale feţelor. Nimic schimbător. Nici măcar copiii. Zâmbetul lor este mortal de monoton. Nu au nimic din ce ar trebui să aibă un copil. La fel şi bătrânii. Încărunţiţi de vremea ce s-a aşezat comod pe frunţile lor. Iar tu, văd că şi tu te încrunţi, deşi tu nu îi înţelegi, nu-i cunoşti, nu i-ai văzut în viaţa ta.
Şi a plecat. M-a lăsat să-mi caut gândurile printre picăturile de apă ce se aruncau din fântână. M-am aşezat cu grijă pe marginea unei bănci din apropiere şi mă gândeam. Nu ştiu la ce, ochii mei fugeau de pe o figură a unui om, pe alta. Toate erau, într-adevăr la fel. Nimic nu se schimba.
- Lumea va crede că suntem certaţi, îmi spuse un bătrân aşezat lângă mine. Părul lui cărunt curgea pe umerii-i groşi, iar buzele se vedeau greu printre firele ninse ale bărbii. Ţine în mână un trandafir roşu. Se uită la mine.
- Ce să-i faci, i-am răspuns, dacă se vor uita la noi poate vor crede chiar asta.
- Păcat. Crezi că acest fir ar putea face acest sentiment să dispară?
- Poate, dar nu acum, poate altă dată.
- Da, ai dreptate.
S-a ridicat, a făcut doi paşi, după care s-a întors la mine şi mi-a spus:
- Mulţumesc. Mi-ai dăruit o seară minunată.

кукла

Vis

2008-04-12T21:39:00.003+03:00

Cu aripi de argint
Sparg norii de gheata
Iar cioburile lor
Imi inteapa urmele
Incercand sa te ajung

Lumina ochiurilor de cer
Imi umezeste ochii
Cu care nu mai vad
Decat visele pierdute
In umbra inaltimilor

Mainile inchircite
Pe ramuri de lut
Saruta pamantul uscat
Pe care zac cioburi
De nori de ploaie

In leaganul lacrimilor
Se plimba trecutul.
Le privesc pe toate
Din alta lume, parca,
Si gandul zboara la copilarie.

Cu aripi innegrite
Sparg norii de sticla
Iar cioburile lor
Imi inteapa mainile
Incercand sa te ating.

кукла